Florilegiu din marturiile despre Parintele Marie-Dominique Philippe nr 1

Publié le Mis à jour le

Florilegiu din mărturiile despre Părintele Marie-Dominique Philippe nr 1

I-am spus că citisem cartea Cele trei înțelepciuni și că datorită acestei cărți mă “simțisem inteligent” lecturând-o, și el m-a luat de braț și mi-a spus cu vocea lui spartă care-mi răsună încă în urechi: “E normal, e adevărul”.

Philippe

O Misionară a carității a fost martoră a întâlnirii dintre părintele Philippe și sora Nirmala, superioara generală a Misionarelor carității, la Roma, la beatificarea Maicii Tereza. Părintele plângea de bucurie… și lacrimile curgeau pe mâinile acestei surori. Tare stânjenită de această manifestare, ea a întrebat-o pe superioara sa: “Ce să fac?”, și aceasta i-a răspuns surâzând: “Păstrează-le cu grijă… sunt lacrimile unui sfânt!”

Un frate

Părintele își dăruia mereu toată energia. Adesea patul nu-i era decât spătarul înfundat al banchetei dintr-o mașină puțin confortabilă. Mașină cu siguranță veche dăruită fiind de către un donator generos care nu prea știa ce să facă cu acea carcasă mecanică… Mecanică reparată de un frate priceput.

Părintele se culca târziu, se scula devreme. Uneori dormea în casa noastră, Lyon fiind bine așezat între Fribourg și Saint-Jodard. Ca să se asigure de deșteptarea lui la ora potrivită, trebuia să ciocăn la ușa camerei sale și să-i spun: “Părinte, e ora”, “E 5” sau “E 6”, “Trebuie să vă pregătiți să plecați”. Și auzeam:“Deo gratias”. Urma o altă zi pentru a-l face mai iubit și mai cunoscut pe Isus de către cei care nu-l cunoșteau, sau nu-l cunoșteau bine, sau insuficient. Viața lui a fost în întregime dăruită.

Patrick

Părintele ne-a ajutat să traversăm încercarea bolii și a morții soțului meu atins de cancer în 1988 și decedat în 1995, la 50 de ani, cu 8 copii între 9 și 25 de ani.

Cu ocazia unei severe agravări, când medicii îl condamnaseră la câteva luni de viață, dacă nu chiar la câteva săptămâni, am făcut o reculege la Saint-Jodard. Trebuia să stea foarte des la pat… și urmărea foarte greu conferințele. La întoarcerea noastră, examenele sale erau atât de pozitive încât medicii erau uimiți peste măsură și se întrebau ce făcuserăm! Poate că a fost o lipsă de credință că i-am lăsat pe medici să continue chimioterapiile.

Emmanuelle

O mică întâmplare care vorbește despre bunătatea, uitarea de sine și despre dăruirea sa celorlalți: în 2001 părintele Philippe a fost grav bolnav, a fost cât pe ce să moară. Și iată că a doua zi după ieșirea sa din spital, în loc să se odihnească și să aibă grijă de sănătatea sa, a început să predice o reculegere la Saint-Jodard. Și am fost foarte mișcată deoarece în plus, într-o după-amiază din acea săptămână de reculegere, l-am întâlnit pe părintele afară ducându-se grăbit la cineva din sat care avea cu siguranță nevoie de el.

O soră

Iubea adevărul. Și ne-a încredințat această iubire. Totul în el era adevărat. Era adevărat în cercetarea și în munca sa intelectuală, adevărat în viața sa călugărească, adevărat în sărăcia sa, în ascultarea sa, adevărat în curăția sa. Îmi amintesc că, mănăstirea din Salvador aflându-se în condiții dificile de sărăcie, arhiepiscopul l-a întrebat dacă vroia un alt edificiu. Răspunsul său a fost NU. El manifesta astfel totala sa încredere în Providență. La fel s-a întâmplat pentru mănăstirea din Finale Emilia… Ea se află alături de un foarte mic sanctuariu fără înrâurire, necunoscut. Ajuns acolo, părintele s-a rugat și a spus: “Trebuie să fim prezenți aici”.

Un frate